Sunt din nou tristă

Sunt din nou tristă. Nu este tristețe. Este o profundă nemulțumire. Și multă furie. Am urmărit emoția în corp. S-a transformat. Mi-a schimonosit fața. Ca și cum aș fi fost un animal sălbatic hăituit, prins într-un colț. Care nu a putut să se apere. Care era evident depășit de atacator, căruia nu îi putea face față. Așa mă simt în fiecare zi. Ca un animal în cușcă. Ca și cum toți oamenii din jurul meu vor să-mi facă rău. 

Mă port ca un câine pribeag, cu coada între picioare. Căruia i s-au luat puterea de a se apăra și integritatea. Ca în filmul cu dragonii - personajul chinuit și torturat zile întregi pentru a deveni sclavul absolut. 

 

They've broke my will. They've killed my spirit. They've crushed my soul. 

Cum pot să îmi regăsesc sufletul? Cum pot să îmi iau puterea înapoi? How can I reclaim me?

Am fost doar o sarcină (ce cuvânt ironic!), un task de bifat. Nu am fost expresia iubirii care nu se mai putea conține. 

Faci copii. Punct! De ce? Pentru că așa trebuie. Ea nu voia să aibă copii. Ea voia să fie "cineva". Dar s-a mulțumit cu ce a mai rămas. Nu a vrut niciodată să fie mama. Pentru ce? Ce are ea de oferit ca mamă? Iubire nu, grijă nu, timp nu, răbdare nu. 

Și atunci ce poate să iasă? Un copil chinuit, crescut ca în armată. Dresat ca un câine. Să fie obedient și să execute ordine. Un nimeni, fără voință, fără opinie, fără personalitate. Nu o lua personal! Nu este vorba despre tine. Puteai fi oricum, puteai fi oricine. S-ar fi purtat la fel. 

Nu te ajută să înțelegi asta. Corpul a înmagazinat zeci de ani de reprimare. Și a tot refulat tristețe, furie, neputință. E nevoie ca toate să iasă afară. Așa cum ar fi trebuit de la bun început.

Dăm gunoiul afară, să pătrundă lumina. Nimeni nu vrea să trăiască în mocirlă. 

Vă văd. Puteți ieși afară. Este în regulă. Vă accept și vă eliberez!