De ce sunt oamenii atașați de lucruri?

De ce sunt oamenii atașați de lucruri? Nu sunt. Sunt atașați de povestea din spatele lor. De amintiri, de ceea ce au însemnat odată pentru ei. 

O pălărie de paie pe care nu ai vrut să o cumperi, dar pe care el "te-a obligat", ca să te protejeze de soare. Dar ție nu îți plac pălăriile. Ți-a cumpărat una când ați fost la Vama Veche. Te-ai bucurat că v-a prins ploaia și că "ai fost nevoită" să o abandonezi pe un gard, pentru că se stricase. 

Un prespapier din Thassos, când ai plecat în vacanță cu el, deși sufereai după altul, fugind de ce simțeai și crezând că în sfârșit îți vei găsi fericirea. 

O cutie de bijuterii primită de la colegii de muncă. Care are un design pueril, potrivit mai degrabă unei fetițe.

Un glob de zăpadă, de la Cărturești, cu un gnom care îți arată degetul. Pentru că ți s-a părut cool, anti-sistem și că te reprezintă. Pe tine, rebela care nu e niciodată în stare să spună "nu" altora. 

 

Ce mai faci cu ele? Ai făcut vreodată ceva? Și cu toate astea ți-e greu să le arunci. Simți că pierzi ceva din tine. Dar dacă o să-ți mai trebuiască vreodată? Și chiar dacă nu, tu ai dat bani pe ele! Ar trebui să îți recuperezi măcar o parte. În ambele cazuri simți că ieși în pierdere. 

Ne agățăm de obiecte și de oameni. Construim povești în jurul lor. Toată viața ne este o poveste. Una pe care singuri am scris-o. De cele mai multe ori, poveștile sunt triste. Iar noi suntem victime. 

Am ajuns atât de mult să credem în povestea noastră, încât suntem capabili să facem orice ca să o apărăm. A devenit realitatea noastră. Dar și propria închisoare. Deschizi ochii de dimineață și povestea continuă. Același trecut dureros, același viitor anxios. Mai scrii o filă de poveste astăzi, la fel de tragică. 

Visezi la finalul fericit din basmele pentru copii și speri că într-o zi soarele va răsări și pe strada ta. Sau că un făt-frumos călare pe un cal alb va veni să te salveze. Dar nu vine. Știi oricum că nu meriți să fii salvată. Și că nu meriți să fii iubită.

Rumegi aceleași povești triste din copilărie, când părinții te ignorau, profesorii te persecutau, apoi decepția primei iubiri, nedreptatea de la primul loc de muncă, apoi eșecurile următoarelor relații de cuplu sau zecile de situații în care oamenii au profitat de bunătatea ta.

Trezește-te! Totul este o iluzie! Respiră și ancorează-te în prezent! Este singura realitate. Restul este doar fum - măști, roului, povești. Suferință pe bandă rulantă. Știi că te poți da jos! Dar nu vrei. Continui să alergi și atunci când banda prinde viteze amețitoare. Iar tu te afli în același loc, crezând că ai ajuns departe.

Ai rămas în punctul zero. Nimic nu s-a schimbat. Ai înlocuit o poveste cu alta, o mască cu alta. Iar acum te crezi evoluată spiritual. Sistemul a rămas la fel. Ești o marionetă. Trezește-te!