Poate ca sunt o persoana plictisitoare

Poate ca sunt o persoana plictisitoare. Poate ca nu am, de fapt, ce sa ofer. Dar am avut 7 ani de zile, in cuplu. Apoi nu a mai fost suficient. Ne complacem in rutina si in confort. Care ne omoara film cu film, emisiune cu emisiune, zi de munca cu zi de munca. Devenim roboti. Previzibili, repetitivi, adica ce iubeste cel mai mult creierul.  

Cat de viu esti de fapt? Suntem umbre ale potenialului care a murit in fasa. Zombies care stau mai mult pe telefon sau pe calculator decat cu persoana "iubita". Rezolvam taskuri dificle dar nu suntem in stare sa ne privim iubitul/iubita in ochi. Ne deranjeaza. Nu avem timp pentru ei. Sau poate doar cand avem chef de sex, dupa ce am vazut niste anime-uri sexy pe DeviantArt. 

Ne prefacem ca traim, dar urmam acelasi tipar. In fiecare zi. Sufletul nostru este mort de mult. Cand o sa ne ingroape, vom fi deja niste mumii. 

Ce poti face diferit? Autentic? 

Poti sa iesi afara de dimineata sa vezi soarele oglindindu-se in lac. Poti manca ceva nou. Intr-un restaurant in care nu ai intrat niciodata. Dar nu ne place deloc necunoscutul. Daca mancarea este proasta si o sa dam banii aiurea? Ca si asa ii numaram pana la ultimul leut. Ca doar ne chinuim cu 240 de zile de munca pe an ca sa supravietuim. 

Cand in istoria lumii ne-am vandut viata pe atat de putin? Si atunci, de ce sa nu fi corupt, de ce sa nu iei cu 10 maini si 5 guri? De ce sa te chinui in mocirla pentru nimic? Doar ca sa platesti o chirie, o casa sau o masina? Ti-ai amanetat sufletul in rate. O viata nefericita pentru siguranta aparenta ca ai ceva.

Supriza! Nu ai nimic! Nu ai avut niciodata si nici nu vei avea vreodata. Ce o sa faci cu ele? O sa le ingropi cu tine? Sau o sa le lasi mostenire copiilor pe care i-ai ignorat o viata intreaga ca sa le lasi in acte niste caramizi? O sa fuga de tine peste ocean si o sa vanda totul pe 3 lei cand nu o sa mai fi, ca sa nu le mai aminteasca de cat de absent ai fost. 

Cand s-a trait cu adevarat vreodata? Cand am reusit sa impartim darurile cu care am fost binecuvantati, ca sa ne bucuram cu totii de viata? Stapanii s-au schimbat, sclavia s-a schimbat, sistemul s-a schimbat dar lucrurile au ramas aceleasi. 

A murit de mult bucuria in noi. Si noi am omorat-o in copiii nostri. Ei de ce sa fie fericiti daca noi ne simtim mizerabil? Ne deranjeaza fericirea. Ii uram pe indragostiti! Ce atata fericire? Viata e grea! Sa realizeze si ei! Le facem o favoare daca ii despartim. Ii aducem cu picioarele pe pamant. 

Nici pamantul nu mai este ce a fost. Daca nu se afla in oras si nu poti lua 1000 de euro pe metru' patrat, nu valoreaza nimic. Si asa am uitat de el. Campuri intregi parasite, care erau odata gradini sau pasuni, toate cosite in acelasi timp, ca doar nu puteai sa le lasi in paragina! Radea lumea de tine. Rade si acum. Doar ca la oras, nu la tara. Rusinea o porti cu tine peste tot. Nu scapi de ea ca de raie. Dar ce poti sa mai faci? Daca asa ai invatat ca este mai important sa faci pe plac unor persoane pe care le urasti decat sa-ti fie tie bine... Este un blestem puternic. Aruncat peste toata tara. O sa il luam mai degraba in mormant decat sa il intelegem si sa il vindecam. 

La mine rusinea este omniprezenta. Si cand sunt singura. Ce ciudat! Sa iti fie rusine cand nu te vede nimeni. Am ajuns la radacina ei. Are un mecanism ciudat, la fel ca reflexul cainelui lui Pavlov. De obicei cand eram vazuta in copilarie, eram certata. Sigur facusem ceva "rau". Si asa aparea rusinea. Doar ca acum, indiferent de situatie, cand sunt vazuta, simt din nou rusine. Chiar daca nu fac nimic gresit, rusinea isi face simtita prezenta instantaneu. Cum as putea sa le separ? Cum poti sa iti doresti atat de mult sa fii vazuta, dar sa fii ingrozita cand se intampla? Cum poti sa functionezi? 

Poti. Asa defecta cum esti. Si speri ca te vei repara candva. Inca mai ai speranta. Poate ca nu esti cu totul moarta. Ai tot dezgropat noroi in speranta ca vei da de lumina. 

Ani intregi de depresie functionala si tone de lacrimi care ti-au plans durerea. Si tot mai este. Rezolvi una, dai de alta. Stii atata teorie incat ai putea sa scrii carti. Dar in practica? Te cam invarti in jurul cozii. Poate ca nu ai cum sa te vindeci singura. 

Poate ar trebui sa mergi la un psiholog. Dar nu iti plac. Cei pe care i-ai intalnit cand mama ta era bolnava nu erau nici prea draguti si nu pareau nici prea intregi la minte. Mai degraba tu le puteai fi psiholog. Ai inceput sa intelegi multe lucruri de atunci. De cand ai avut prima cearta cu Dumnezeu din cauza mamei, pentru ca a fost nedrept. Dumnezeu nu exista! Dar daca exista? Ti-a fost frica ca o sa te pedepseasca, ca o sa te omoare sau ca o sa te trimita direct in iad. Poate exista si daca este razbunator, trebuie sa te pui bine cu el.

Dupa niste ani am inteles ca Dumnezeu nu te pedepseste. Te pedepsesti singur. Demonii din mintea si sufletul tau te vor ajunge intotdeauna din urma. Nu-ti fa griji. Nu scapam niciunul! Demonii aia care te-au speriat in copilarie cresc. Si cresc. Pana te acapareaza total. Devi sclavul lor. Devi doar reactie. Copii raniti care se ranesc singuri sau ranesc alti copii raniti. Ca daca nimanui nu i-a pasat de tine, de ce ai face-o tu? Dar ce, tu esti mai fraier?

Ti s-a demonstrat oricum ca daca esti totusi bun si dai tot ce ai si chiar si mai mult, tot esti luat de fraier de unii care cred ca li se cuvine totul. Astia sunt alta specie. Aia carora li s-a suflat in cur, ca sa fie cei mai fericiti. Carora li s-a spus ca sunt minunati chiar si cand faceau cele mai mari tampenii. Si asa s-a umplut lumea de prosti cu tupeu care cred ca lumea le datoreaza ceva. 

In conditiile astea ce poti sa faci? Sa te duci in padure sa iti faci o cabana, sa locuiesti acolo? Nu prea iti vine. Tie iti plac confortul, aerul conditionat, internetul si Netflixul. Nu poti sa te rupi de civilizatie. Doar gandindu-te la o noapte petrecuta singur in padure, ti se ridica parul pe ceafa.